Acasă

Am fost acasă de multe ori, dar pentru mine acasă a fost locul unde am trăit, indiferent de ţară sau casă. Dacă simţeam că am patul meu şi masa mea, era acasă, indiferent de oamenii care locuiau acolo.
Recent mi-am dat seama că acasă este locul unde totul este familiar, frumos, bun, cald şi populat de persoane dragi: mame care îţi fac mâncare, surori care te încurajează şi prieteni care îţi sunt alături. Acasă sunt blocurile pline de copii care aleargă pe lângă tine, sunt pisicile de lângă magazine, sunt mătuşile care îţi predici, sunt taţii care meşteresc mereu ceva.
Am uitat mirosul perdelei de la camera mea şi totul pare mai mic de fiecare dată când merg acasă. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu aşa este. Eu nu am crescut, în nici una dintre dimensiuni, prezentă sau paralelă, doar lucrurile par micşorate şi eu, uriaşul ce nu-şi mai găseşte locul.
Acasă este pisica care nu mă recunoaşte şi vecinii care udă plantele, vânzătoarea care mă salută, troleibuzele pline de oameni amabili, pieţele cu ţărani, bisericile care te îndeamnă să le dai bineţe zilnic.
Patul meu şi masa mea par dintr-o dată că nu mai sunt suficiente şi nu-mi mai aparţin, iar oamenii din jur sunt doar… oameni, nu sunt mama, nici tata, nici prietena mea, nici măcar cunoscuţii de pe strada unde am locuit cândva.
M-am trezit că ningea într-un oraş care nu e al meu şi în care cei din jur caută o afecţiune pe care nu o primesc uşor, pentru că nu sunt acasă.