Cine recunoaşte primul

Dacă nu împarţi e degeaba pentru că tu nu eşti făcut să te bucuri singur de viaţă, chiar dacă te naşti şi iubeşti singur, pentru tine.
Ţine minte că există momente în viaţă în care lumea trece peste tot ce ai făcut şi uită, uită atât de bine de parcă nu ai fi existat, lăsând poate doar o idee de bine, pentru că senzaţiile pier.
Am avut o străfulgerare şi tu nu erai.
Îmi era bine, multă linişte şi împăcare, vremuri de mult apuse, când totul era posibil şi energia se simţea la ea acasă.
Teoretic motivaţia pe care mi-o arunci nu este bună pentru că vine cu o tonă de speranţe deşarte.
Oricând gata de plecare, prieteni pe veşnicie, cineva se minte tragic în povestea asta.
Cine o să recunoască primul?
…
Ar fi mai simplu totul să fie în capul meu şi să cred fiecare respiraţie ce o dai afară pe buze şi cu ea îmbărbătarea şi interesul faţă de persoana ce stă în faţa ta.
Fie că e din interes sau pentru că merită, tot faci bine, că asta îţi este natura.
Dar ţie îţi faci?
Şi mie?
M-ai întrebat dacă asta vreau şi eu?
Evident că presupui că am acceptat de bună voie pentru că cine nu ar dori să aibă un sprijin, de orice natură ar fi el, cu cât mai mult cu atât mai bine, nu?
Eviţi din toate puterile să te dezvălui pentru că nu eşti sigur de nimic şi încerci să mergi pe un drum bătătorit de experienţe care au trecut prin tine şi te-au secat.
Indiferent ce arăţi sau încerci să ascunzi, intuiesc că profunditatea doare şi noroc cu inteligenţa care dă în bunătate şi acoperă aproape orice zgură de singurătate. Să ştii că te văd…
Într-o zi, o să fim vindecaţi!