Ploaie de vară

Nu mi se vor termina niciodată cuvintele, nici măcar când voi deveni fantomă şi asta nu pentru că sunt femeie şi creierul meu are un debit nemaiîntâlnit ci pentru că am ce spune.
Oamenii modeşti, cu experienţă de viaţă preferă să spună puţin şi să asculte. Îşi permit abia spre bătrâneţe să rostească sfaturi, nici atunci nu se simt întotdeauna în măsură să spună altcuiva ce să facă.
Sunt eu genul mai sfătoasă sau îmi place să mă aud vorbind? Nu am nici un moment de linişte?
Evident că există zile când dacă nu stau şi să mă uit la oameni fără să rostesc o literă nu mă simt bine, dar aceste pauze sunt pline de gânduri, putrede, frumoase, adunate, împletite, parfumate de fapte care încă nu au avut loc.
Odată şi odată voi ropoti ca o ploaie de vară cu silabe al căror înţeles abia îl cuprinzi, după care iau pauză şi o să te las să te toropeşti în soare, fără să-ţi spun nimic, pentru că liniştea este cea care doare cel mai mult.
Suntem în plină vară şi eu continui să vorbesc, pentru că eu trăiesc într-o primăvară continuă şi încă nu am obosit.
Dar pe măsură ce trece timpul tu tragi din ce în ce mai des perdeaua şi te ocupi de aranjarea gândurilor în biblioteca ta, unde nu vor intra decât nepoţii, dacă vor exista vreodată.
Cuvintele mele se opresc doar când te uiţi la mine şi aleg să tac pentru că am ce vedea.