Bună rea, ia-o cum vrei

Dacă eu nu vreau să fac ceva, cine eşti tu să mă forţezi?
Am mâncat papara toată din farfurie când eram mică, că aşa mi-a zis tata, dar atunci a fost ultima dată când cineva mi-a mai spus ce să fac.
Aşa că, linişte! Să n-aud musca.

Eu mă chinui să te accept aşa cum eşti, îmi fac mustrări de conştiinţă că nu sunt suficient de deschisă la minte să pricep toate inepţiile tale, dar le iau ca atare.

Mi-aş pune un ciobănesc german străjer la uşa dormitorului şi în momentul când cineva îndrăzneşte să intre să rămână acolo… sau, dacă ştie cum, poate mitui potaia. Dar în cazul ăsta intenţiile sale nu sunt tocmai anti criminale.

Pot să fiu indiferentă, să mă supun regulilor jocului de-a ne hârjoni unul pe altul, să ne prefacem că vrem ceva, dar de fapt să vrem altceva.

Nu! Ştiu bine ce vreau şi cum sunt. Nu rămân cu mâinile în sân. Am nevoie de răspunsuri să merg mai departe.
Că tu te fofilezi ca o muscă ingrată pentru că ceva nu îţi convine, nu face decât să te îndepărteze şi mai mult de mine.

Nu mă mai interesezi pentru că nu ai coloană vertebrală şi nu meriţi. Iar timpul nu stă să se uite la noi cât suntem de frumoşi.

Nu există nici o explicaţie pentru nesimţire.
Dacă nu eşti mort într-un colţ de lume, mai bine prefă-te că eşti. Ai mai mari şanse să te iert!
Să-ţi spun la revedere ar fi prea mult.