Fără cuvinte

Nu există cuvinte potrivite să descrii absenţa bucuriei şi a zâmbetului pe care ţi-l oferă gratuit în fiecare zi o persoană dragă.
Nu ştii ce să spui când ţi-ai da inima la câini doar să o mai vezi măcar o dată şi să te bucuri de energia şi de frumuseţea omului care îți umplu sufletul.
Să nu îndrăzniţi să stingeţi lumina pe stradă doar pentru că treceţi prin greutăţi, pentru că nu aţi învăţat să vă bucuraţi de viaţă în ciuda tragediilor.
Putem să admirăm tot ce-a făcut pentru noi, faptul că a fi voluntară vine ca o cheie cu care ceilalţi oameni deschid uşile şi totul se face râzând.
Rămâi contrariat şi confuz că unele lucruri nu ar trebui să se întâmple în viaţa asta şi explicaţiile nu ţi le dă nimeni.
Pur şi simplu de mâine, o cameră este goală, impregnată cu mirosul bunăvoinţei şi cu un zâmbet infecţios care te făcea să uiţi de orice problemă.
Cum să uiţi vreodată aşa ceva? Cum?
Am putea plânge o viaţă întreagă şi nu ar fi îndeajuns să aduci omul înapoi.
A rămas un gând bun şi o minte călătoare, mereu pregătită să sară în ajutorul tuturor, dornică să exploreze lumea în lung şi în lat şi să se simtă împlinită.
Ai iubit atât de mult viaţa, încât acest divorţ este crâncen. I-ai dat atâtea zile și nopți muncite…
Să învăţăm ceva? Că nu suntem suficienţi de buni şi de cuminţi şi de frumoşi şi de puri?
Cu bine, draga mea…