Dau la copcă

M-am hotărât să fac imposibilul şi să dau la copcă, poate poate prind ceva, suficient de mare şi suculent să-mi ajungă măcar pentru iarnă. Că deh, din nevoie ajungem ca ursul, să ne mulţumim cu ce agonisim.
Aşa încât stau pe lacul pustiu, bate un crivăţ de îmi vine să mă întorc acasă şi nu am lângă mine decât un câine docil care ar merge cu mine oriunde, se numeşte Speranţa!

Mi-am luat uneltele, deşi după părerea mea sunt mai puţine ca în anii precedenţi şi m-am îmbrăcat bine să rezist cât mai mult. Am spart gheaţa! Acum sunt pregătită să încep pescuitul! M-am înarmat până şi cu răbdare, am auzit că este absolut necesară pentru a prinde ceva. Acum să vedem câtă muniţie am, pentru că trebuie să recunosc… niciodată nu am cărat cu mine prea multă 🙂

M-am aşezat pe gheaţă cu grijă, şi am dat drumul la fir. Se pare că momeala este excelentă, pentru că prind o grămadă de peştişori. Dar ce să fac eu cu ei? Nu-mi ajung nici pe o măsea. Aşa că îi iau frumos din cârlig să nu-i rănesc prea tare şi le dau drumul înapoi sub apă.
Au trecut vreo 2-3 bibani barosani pe lângă firul întins, dar nu s-au lăsat ademeniţi. Și aștia , deși sunt gustoși, au multe oase…

Nu ştiu ce să fac. Momeală mai am destulă, dar şi treabă multă acasă. Poate ar fi bine să revin la primăvară, când se mai dezgheaţă apele şi sufletele. Până la urmă tot o să prind un peşte gras şi o să-mi potolesc pofta, numai să nu rămân cu un os în gât, ca data trecută, de era să mă înec.
Eh, mai am timp!