Concediu de la viaţă

cuplu in ploaie

De ce fugim de cei pe care ni-i dorim cu atâta ardoare de parcă ne aruncăm de fiecare dată de pe cea mai înaltă clădire din lume asta? Pentru că avem ceva de la Adam şi Eva încoace care urlă în noi: primejdie, teme-te, aleargă departe pe câmpii şi uită de toate florile parfumate, şi de iarbă şi de fânul cosit şi de iubirile din adolescenţă, de tot să uiţi!

Şi ce facem? Ne călcăm minţile şi uităm totul pentru o secundă… şi suntem gata, prinşi în capcană.
Şi sărutăm, sărutăm orice buze prindem şi iubim de parcă nu ar mai exista timp.
Şi îmbrăţişăm!

Dar cum ne mai îmbătăm! Şi nu cu vin, cu apă rece! Ca o căprioară de munte care saltă din prăpastie în prăpastie şi totuşi supravieţuieşte, pentru că asta îi este menirea!

Am impresia că vorbesc mereu despre mine şi acord o ignorare totală ţie şi celorlalţi, mai puţin când vorbesc despre voi toţi din jurul meu, care mă modelaţi zilnic, în special despre tine şi despre tine, şi voi doi vă cunoaşteţi.
Iar dacă nu aţi făcut-o e doar vina voastră.

Nu ignoraţi oamenii pe care-i găsiţi în cale, pentru că nu ştiţi care dintre ei sunt cei potriviţi să vă ajute să evoluaţi aşa cum trebuie.

Şi totul durează, de cele mai multe ori mai mult decât te aştepţi. Dar ne creştem răbdarea, ca pe o roşie din grădina bunicii, cu un gust pe care nu-l vom mai întâlni vreodată undeva, decât în amintiri şi în regrete unse cu miere de albine.

Îmi vorbeşti despre depersonalizare, de invenţii ale sinelui, de revoluţionari ale fiinţei umane.
Ai ajuns să te lipeşti cu superglue să-ţi opreşti sângerarea, de parcă te-ai fi transformat peste noapte într-un obiect pe care ceilalţi şi-ar dori să-l aibă să le facă zilele mai frumoase şi mai luminoase.

Eşti un nebun!

Nu sunt diferită. Ţi se pare, pentru că nu mă cunoşti. Dar nu pot să mă rabd să visez cum îţi faci verighete în ploaie şi iubeşti.
Doamne cum mai poţi iubi!

Nu mă pot întoarce, trebuie să te privesc, chiar dacă nu sunt nici o soră sau o prietenă dragă. Trebuie să te văd şi să înţeleg cum poţi trăi atât de frumos, cum alţii doar visează!

Eşti un film sacru! Atât am vrut să spun!

Despre rusbianca

Regizor de film
Acest articol a fost publicat în Vorbe și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Concediu de la viaţă

  1. Pingback: Concediu de la viaţă | rusbianca | BunDeCitit.ro

  2. dan zice:

    hmm… la mine dureaza e cele mai multe ori mai putin decat ma astept. is defect cred.

  3. Fugim de cei pe care ni-i dorim pentru că ne e teamă de eşec, ne este teamă că am putea să le înşelăm aşteptările şi-atunci folosim cuvinte ce nu ne aparţin dar despre care ştim că sunt pe gustul lor, facem gesturi ce sunt forţate pentru că ne sunt străine, devenim falşi şi, în final, eşuăm în tentativa de a nu eşua.

    • rusbianca zice:

      Fiecare are parerea lui, poate fugim si pentru ca ne-ar placea prea mult si nu mai vrem sa fim raniti, sau pentru ca vrem sa incercam ceva nou, sa ne fortam limitele….sunt multe cauze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s