La superlativ

Un şir lung de femei mă avertizează să mă opresc.
Dar eu nu pot iubi ce nu înţeleg. Mai simplu de atât nu pot vorbi.
Şi ce contează ce fac celulele mele, nu ele îmi trăiesc viaţa.

Nu iubesc diavoli şi fiare aşa că dacă nu îmi arăţi cum zbori, cu aripile albe perfect întinse am să închid ochii şi merg acasă. Şi nici nu mai scriu nimic pentru că negrul deşi atrage nu dă căldură şi nu reflectă înapoi lumina. Iar tu când ai făcut-o erai bun, alb.

De ce îţi schimbi culoarea? Sunt geloasă pe oameni pe care nu-i cunosc, dar în schimb îi judec pe toţi. Au fost loviţi din plin de ideal, iar el nu există.
Vinzi minuni pentru că tu crezi în ele şi ceilalţi te cred pe tine.

Excepţia de femeie există. Dar n-o mai vezi sau nu o ştii. Şi te va lăsa s-o cauţi până când renunţi şi apoi te va mai lăsa o vreme înainte să-ţi apară.
Dacă n-ai plănuit nimic mâine, deschide ochii. Nu ştii cine îţi răsare în cale.

Semizeu drag, lasă focul să încălzească. Arderea nu pârjoleşte decât ce nu este necesar şi s-a uscat de mult, iar eu te văd extrem de viu. Coboară de pe cruce şi mergi.

Eşti obsedant. Te prinzi de neuroni şi nu ai intenţii să faci efectiv ceva ci doar să rămâi singurul unicat din viaţa cuiva.

Tu nu ar trebui să exişti. Eşti o invenţie a naturii care scormoneşte suflete. Deţii recorduri de subjugare.

Dacă toţi din jur au dreptate şi doar eu nu cred, fie ei sunt slabi, fie eu nu văd bine.
Sper să mă conving cine eşti înainte de mă programa să simt.

Te lauzi că o să mă dezvălui şi descoperi aşa cum sunt cu adevărat şi nu a putut afla vreun suflet de om până acum.
Trezeşte-mă pentru că minţea mea are nevoie să conştientizeze ce poate face, cine este.

Dar niciodată nu va recunoaşte închipuirea idealului. Iar tu, în cel mai bun caz vei fi obsesia nedesluşită a ceea ce înseamnă: VREAU.

Ai inventat superlativul