Eşti tu omul meu?

Uneori uit cum arăţi, dar îmi rămâne în suflet zâmbetul atât de sincer şi copilăros, oferit pe faţă, fără nici un joc de culise. Dar privirea ta arde şi întorc repede capul într-o parte de teamă să nu-mi sfredeleşti ideile şi gândurile şi să rămân descoperită.

Nu eşti omul meu şi nu din cauză că te-am întâlnit prea târziu ci pentru că joci alt rol în viaţa mea, iar eu mi-am dat seama de asta după primele minute petrecute într-o cameră bizară, acoperită de umbre şi culori şi miros de scorţişoară.

Şi vreau să uit cum îţi schimbi vocea şi te transformi în prădător pentru că îmi dă fiori şi o iau ca pe un fir de praf şi o arunc în soare, unde se pierd toate, în lumină şi căldură!
Dar mai ales încerc să nu te idealizez pentru că este prima greşeală pe care o facem faţă de oameni, dar tu mi-ai dat atât de puţin, restul nu am de unde să-l încropesc.

Poate ar trebui să scrii dacă nu vrei să vorbeşti, te pricepi bine şi la una şi la alta.
Eu m-am îmbolnăvit şi sunt în post de dialog, am cuvintele măsurate. Sunt scurte şi încearcă să cuprindă totul, dar nu reuşesc. Aşa încât îţi scriu despre ce este şi ce nu este, despre ce aş fi vrut să cunosc şi n-am apucat, şi… despre vise!
Îţi scriu despre fantezii făuritoare şi despre căutarea omului meu, care sper că există undeva şi nu este doar o părere a unui conştient obosit.

Dar eu stau şi-mi mân doar gândurile mai departe, căci faptele vor trebui s-aştepte.