Între noi

Cât de repede fugim unul de altul? Şi de ce atunci când simţi prea mult vrei să pleci mâncând pământul de frică? Poate fi şi mai simplu, când nu mai simţi nimic, nici măcar un uşor regret pentru ceea ce ar fi putut să fie, doar te duci…

Ne comportăm ca doi iubiţi dar noi ştim că nu suntem asta. Mai mult sau mai puţin vreau, diferit şi firesc, natural, necăutat şi neprefăcut, evident nesilit, dar familiar!

Ştiu că o să-mi rămână în minte pe vecie starea aceea pe care o aveam înainte să ne consumăm dorinţele: de a fi în sfârşit înţeleşi.

Se întâmplă uneori să uit tot ce are legătură cu tine şi te privesc ca pe o amintire. Cred că îmi voi aminti doar intensitatea momentelor şi senzaţia de completare, poate uşor dezaxată luată în contextul viitorului.

Nu rezist însă să nu mă întorc pe toate părţile ca într-un vis tulbure care este soluţionat doar de subconştient. Şi dacă vin zorile? Chiar mă voi trezi?

Mi-ai făcut o poftă teribilă de viaţă. Să trăiesc în prezent este cea mai bună soluţie a oricărui vis. Fără gânduri de statornicie sau răzbunare pe viitorul trecut. Aşa ar trebui…

Acum încerc doar să fiu şi reuşesc, lăsând la o parte amăgirile, temerile, refulările, prejudecăţile şi restul…
Dacă mă opream doar la proiectarea ta şi nu te-aş fi încercat ar fi schimbat cu ceva situaţia?
Nu există niciodată prea multe întrebări, doar răspunsuri greşite.

Vrem să ne vampirizăm pentru că altfel nu ne vom sătura vreodată de trăiri…