Ar trebui

bianca trista

De ce trebuie să fac anumite lucruri, să spun anumite vorbe sau să gândesc şi să simt anumite gânduri şi sentimente? De ce? Mă forţează cineva cu un pistol la tâmplă? Mă roagă generaţii întregi de femei şi bărbaţi obişnuiţi cu un anumit stil de a trăi viaţa?

Vreau să ştiu că pot simţi orice fără să dau 100 de explicaţii absolut inutile, pentru că oricum nu le crede nimeni. Şi să nu fiu pusă la zid că ies din normalitate şi că aş fi ciudată.

Nu, nu mă mint singură, măcar de un lucru sunt sigură: senzaţiile de care sunt conştientă şi pe care mi le trezeşti. Ce rămâne pe lângă sunt doar vorbe goale, aruncate din complezenţă sau necesitate, din dorinţa sau proiecţie de vise şi din speranţă.

Avem impresia uneori că dacă stăm şi vorbim mult şi răsucim problema pe toate părţile, cumva vom ajunge la o soluţie definitorie pentru noi şi cu care suntem mulţumiţi, bucurându-ne că am descoperit-o. Şi din acel moment înainte, gata, trebuie s-o aplicăm neapărat şi să continuăm doar prin prisma schimbărilor aduse de ea.

Nu sunt de acord. Nu ştii că acea concluzie funcţionează pentru totdeauna sau că este cea potrivită pentru că nu ai cum să etichetezi ce simţi şi să iei decizii forţând sufletul să se plece în faţa raţiunii. Eu mă pot răzgândi oricând. Termenii problemei nu sunt ficşi. Nu e ca şi cum am vorbi de matematică, logică sau anatomie.

Cum să hotărăşti când obiectul discuţiei nu este palpabil sau neschimbător? Te simţi mai bine pentru că iei totuşi o decizie şi mergi pe altă cale, care chipurile ar trebui să funcţioneze şi te simţi mai liniştit, pentru moment. Cât durează însă până ajungi să te întrebi cu voce tare dacă procedezi bine? Pe de altă parte, nici nu poţi doar să simţi şi să te laşi purtat în consecinţă, mereu şi mereu…
Şi atunci? Aştepţi. Confirmarea soseşte negreşit, mai devreme sau mai târziu…

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , | 5 comentarii

Alegeri

bianca par lung

Cred că divulg prea multe şi una e să spui şi alta e să fii prost. Atât timp cât în orice moment te poţi opri şi să spui gata, eşti încă bine, stai pe picioarele tale.

Nu mă certaţi pentru neimplicare, este opţiunea mea. Poate simt mai mult decât alţii şi mă dau cu capul de pereţi, dar o fac şi fără să mă scandalizez în faţa voastră. Şi nu, nu sunt destul de detaşată să nu simt nimic, mi-e imposibil.

Nici nu mă reneg sau ascund, dar mă cenzurez din obişnuinţă şi asta este, credeţi-mă pe cuvânt, spre binele tuturor.
Văd prea multe şi când mă pornesc nu veţi găsi o cale să mă opriţi: o să vă fac în toate felurile posibile, vă critic până şi felul în care mâncaţi, vă uitaţi sau respiraţi. De ce? Pentru că o faceţi greşit, evident, din punctul meu de vedere, dar cu siguranţă şi al altora, care sunt mai toleranţi, nepăsători sau ignoranţi.

Şi atunci, dacă stau bine să mă gândesc, sunt un fel de bunul samaritean când tac din gură şi un fel de învăţător sever când vorbesc. Tot voi aveţi de câştigat pe termen lung, doar eu mă consum şi aparent degeaba.
Acum am ales să tac din alt motiv, de prea mare intensitate în simţăminte…

Uneori răbdarea şi relaxarea, chiar dacă nu merg mână în mână, le faci să meargă! Altfel îţi bagi picioarele în orice din viaţa asta şi trăieşti ca un nebun (o alegere pe care câţiva curajoşi o îmbrăţişează)

Vreau linişte… doar aşa pot încerca să mă dezvăţ de metehne spurcate cum ar fi să mă agăţ involuntar de oameni… un reflex stupid…
Să fiu eu cea de acum, eu cea dintotdeauna, sau eu cea care ştiu că sunt şi vreau să fiu?

Oricine aş fi, mă enervez din prostii, ăsta este adevărul şi nu mă pot abţine, aşa îmi stă în fire, să complic lucrurile. Ar trebui să apreciez ce am şi cât am. Restul trece… noi rămânem însă nişte înverşunaţi ai vieţii, amanţi ai furiei, extazului şi extremelor

Mă abandonez şi mă curentez cu orice îmi oferi sau mă înarmez până în dinţi şi mă lupt cu mine însămi până când îmi aduc aminte că mintea nu este totul… alegeri alegeri alegeri

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , | 6 comentarii

Dorinţa

bianca

Vreau să mă hrăneşti intravenos cu o porţie zdravănă de tine, nu doar să-mi ajungă până ne revedem, ci să mă sature încât să nu mai vreau nici să respir!

Te-aş putea muşca încontinuu, să te simt mai bine şi să mă încredinţez că eşti viu şi nu pulbere de vise eroice…
Nu aş putea să mă sufoc nicicum, chiar dacă te superi şi vrei să-mi arăţi din nou cât de brutal şi pasional este caracterul tău, rezist cu stoicism tentaţiei de a nu riposta sau de a-ţi confirma apropierea dintre dorinţele noastre.

Vrei să îmi întreci cerinţele, să-mi reinventezi recordurile şi să fabrici în acelaşi timp o nouă chimie, capabilă să mă smulgă din cele mai raţionale gânduri… De fapt să mă lase fără gânduri şi fără minte şi să mă abandoneze în timp ce plutesc în neantul respiraţiei tale.

Îmi răsucesc mereu degetele şi încheieturile în palmele tale să mă las cuprinsă… un joc trupesc nedescoperit încă…
Ah, cum se simte, de parcă ne alergăm pe câmpuri însorite unde nu trăieşte picior de om şi totul este liber!
Întotdeauna mă las prinsă, fără să vreau, pentru că te împing până ajungi în sufletul meu, unde nu există urmă de prefăcătorie şi totul emană căldură.
Şi pe urmă ne înlănţuim doar pentru a continua.

Nu ştiu cine a inventat ziua şi noaptea, timpul sau spaţiul, dar unele lucruri nu se pot simţi decât ieşind din realitate şi cu toate acestea niciodată nu ne sunt suficiente…
Încă puţin… doar o respiraţie…

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , | 3 comentarii

Independentă

bianca cu yin si yang

Nu mă gândesc să zbor pe Lună şi nici să-mi apăr cu toată forţa jumătatea de pat sau să învăţ să împart, orice ar fi de împărţit… mâncare, vise şi vicii, dorinţe şi nevoi, impresii şi idei sau iubire

Unele lucruri în viaţă vin natural, le faci fără să te gândeşti că trebuie sau că vrei să demonstrezi ceva, pur şi simplu vezi că se întâmplă, indiferent de planuri, propuneri sau aşteptări.
Şi trebuie să ne mişcăm în orice tip de spaţiu rămânând fideli caracterului şi personalităţii noastre, cu o bucurie însă şi mai mare că celălalt le vede şi îi plac, nu doar le acceptă.

Potrivire de caracter, obişnuinţă, destin, adaptare… oricare cale pe care ne-o construim în cap să ne explicăm o potrivire între doi oameni este bună până în momentul în care nimic nu mai merge şi atunci le răsturnăm pe toate, să aflăm cauza.

Nu! Unele trăiri nu admit scuze, forţări sau explicaţii. Te prinzi că raza de soare care te trezeşte parcă e mai puternică, mai frumoasă, mai călduroasă, mai… cum vrei tu să fie când eşti fericit, dar e tot o rază de soare ca oricare alta.

Şi da, proiectăm unul pe celălalt ce vrem, ce simţim, ce nu vrem, dar un singur lucru e sigur: totul se rezumă la noi, nu la cel din faţa noastră. Dacă am înţeles asta, perfect! Dacă nu, înseamnă că nu facem decât să creştem şi să descreştem într-o dependenţă fără limite faţă de om
Iar eu nu pot fi altfel decât independentă, pentru că am încercat să depind de bărbat ca un gest firesc şi e rău, greşit, imposibil de catastrofic.

Chiar dacă mă îndrept spre tine cu ardoare de femeie şi obişnuinţe, sunt om drept, cu inimă şi creier şi asta mă scoate din tipar indiferent de emoţie

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , , , | 1 comentariu

Între noi

bianca in spatele geamului

Cât de repede fugim unul de altul? Şi de ce atunci când simţi prea mult vrei să pleci mâncând pământul de frică? Poate fi şi mai simplu, când nu mai simţi nimic, nici măcar un uşor regret pentru ceea ce ar fi putut să fie, doar te duci…

Ne comportăm ca doi iubiţi dar noi ştim că nu suntem asta. Mai mult sau mai puţin vreau, diferit şi firesc, natural, necăutat şi neprefăcut, evident nesilit, dar familiar!

Ştiu că o să-mi rămână în minte pe vecie starea aceea pe care o aveam înainte să ne consumăm dorinţele: de a fi în sfârşit înţeleşi.

Se întâmplă uneori să uit tot ce are legătură cu tine şi te privesc ca pe o amintire. Cred că îmi voi aminti doar intensitatea momentelor şi senzaţia de completare, poate uşor dezaxată luată în contextul viitorului.

Nu rezist însă să nu mă întorc pe toate părţile ca într-un vis tulbure care este soluţionat doar de subconştient. Şi dacă vin zorile? Chiar mă voi trezi?

Mi-ai făcut o poftă teribilă de viaţă. Să trăiesc în prezent este cea mai bună soluţie a oricărui vis. Fără gânduri de statornicie sau răzbunare pe viitorul trecut. Aşa ar trebui…

Acum încerc doar să fiu şi reuşesc, lăsând la o parte amăgirile, temerile, refulările, prejudecăţile şi restul…
Dacă mă opream doar la proiectarea ta şi nu te-aş fi încercat ar fi schimbat cu ceva situaţia?
Nu există niciodată prea multe întrebări, doar răspunsuri greşite.

Vrem să ne vampirizăm pentru că altfel nu ne vom sătura vreodată de trăiri…

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , , , | 3 comentarii

Peculiar

bianca pudibonda

Dormitul este un moft al celor fără voinţă. Permiteţi-vă acest lux doar când sunteţi siguri că nu pierdeţi nimic. De visat o puteţi face şi cu ochii deschişi.

Profit de orice secundă îmi este îngăduită să mă bucur de ce am în faţa ochilor sau în spatele minţii pentru că din păcate nu trăiesc veşnic şi viaţa trece fugind pe lângă mine, neştiind şi neacceptând culorile semaforului.

Nu vieţuiesc în clişee şi elimin orice artificialitate din suflet, dar încă mă lupt cu prejudecăţile acumulate. Nu au să mă învingă! Le provoc să rupă din mine gândurile necurate ca cele cu pretenţiile oamenilor care presupun că ştiu ce este mai bine pentru mine şi îşi doresc să fac parte din turmă, adoptând voit o toleranţă comunală.

Chiar dacă aş fi trăit într-o bulă de cristal până acum, tot mi-aş fi dat seama că de fapt cu tine nu pot să trăiesc altfel decât în cel mai diferit stil posibil cunoscut omenirii: cel adevărat!
Ştii că bucuria libertăţii pe care mi-o inspiri nu se termină când ies pe uşă, ci acolo începe? Dacă îmi permit să fiu EU când te privesc, cu siguranţă o să îndrăznesc şi mai multe în afara spaţiului nostru de sihăstrie faţă de normalitate şi obişnuinţa.

Ca un porumbel care îmi aduce veşti de departe, dintr-un timp când mă cunoşteam mai bine decât credeau ceilalţi, te înfigi în gândul meu şi îmi spui că nu există vreun motiv real să nu-mi aduc aminte cine sunt, doar că trebuie să accept toate consecinţele adiacente unui stil pidosnic de înţelegere a lumii.

Şi ce contează cum gândim, cum simţim sau ce facem dacă reuşim să fim? Există ceva mai important pe lumea asta decât să te prezinţi în pielea ta, cu un curaj care sfidează obrazul pudibond al trecătorului, urmându-ţi drumul?

Îndrăzniţi!

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , , | 19 comentarii

Atrăgătoarea dependenţă

bianca cu rujNu puteam să fiu mai frumoasă pentru că nu mi-aş fi încăput în suflet şi n-aş mai fi reuşit să fac nimic în viaţă, decât să mă observ în oglindă ca pe o minune a naturii pe care toţi şi-o doresc cu orice preţ.

Şi totuşi… frumuseţea mi-o dai tu, chiar dacă nu mi-ai spus niciodată că sunt aşa şi o primesc de fiecare dată când mă săruţi, mă priveşti sau îmi vorbeşti despre gânduri şi sentimente neînţelese…
Căci ce poate fi mai frumos decât să fii complice al vieţii cu un om asemănător ţie

Ar trebui să fiu recunoscătoare că m-am născut o simplă sclavă Isaura, sălbatică şi neagră şi nu am acceptat să fiu acoperită de murdăria superficialităţii…
Îmi place că nu spui cuvinte eterne, niciodată şi pentru totdeauna sunt prea… puternice
Şi astfel menţii o simplă detaşare de a mă agăţa de promisiuni.

Dar simt că ataşamentul ăsta este prea mare şi nu-l pot cuprinde pe de-a întregul deocamdată, dar mă inundă, iar tu continui să-mi dai apă la moară
Oricâte porţii minuscule mi-aş lua din tine, nu ajung decât în acelaşi loc, ca la un moment dat tu vei pleca şi eu va trebui să mă descurc singură. Şi îmi va fi foarte dor de tine.

Nu mai am timp de pierdut, trebuie să învăţ de pe acum să trăiesc, să vorbesc, să scriu şi să fac de parcă tu nu ai fi existat vreodată şi toate acestea le-aş fi înţeles singură, printr-o minune a sorţii.
Am să-ţi las farmecul deoparte până nu mă face dependentă de tine

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , | 3 comentarii