Ascensiunea

bianca se uita in sus

Întotdeauna, dar întotdeauna trebuie să vezi dincolo de lucrurile mărunte care te scot din rutină. Nu ai cum să uiţi sau să treci cu vederea şi să te pierzi în detalii. Lucrurile cele mai importante sunt atât de mari încât uneori este incredibil de greu să-ţi ridici privirea şi să le vezi, pentru că par un munte insurmontabil, un perete rece, în care nu poţi bate nici măcar un cui. Şi tu nu ai experienţa să-l escaladezi, nu te-a învăţat nimeni. Este o lecţie pe care o pricepi doar singur.

Dacă te uiţi mai bine însă şi mai aştepţi puţin o să vezi că ştii singur cum să faci priza atât de puternică încât începi să te ridici mai sus şi mai sus. La jumătatea drumului o să ai timp să faci o panoramare în jur să vezi progresul şi să iei o gură de aer să te odihneşti. Nu face greşeala să nu te ancorezi bine în piatră. Iar dacă trebuie să cazi, lasă-te să cazi, o poţi lua de la capăt.

Raţionez şi aprofundez prea mult unele chestiuni pentru că este singura modalitate prin care le pot înţelege sensurile. Tentaţia de a uita scopul suprem este atât de mare încât la un moment dat o confund cu linia de finish. M-aş uita în oglindă şi mi-aş trage palme până mi se deschid ochii minţii şi adevărul mă inundă fără să mă mai las pradă poftei.

Dar… cu unele lucruri nu te pui în viaţa asta pentru că nu ai arme suficiente să lupţi.
Atunci când ai ajuns într-un punct unde poţi lua o decizie conştientă şi ştii că este ultima şansă să mai poţi avea control, ia-o! Dincolo de asta te abandonezi unei situaţii care va face orice din tine, mai puţin o fiinţă liberă.

Închisoarea simţurilor este cea mai plăcută surghiunire la care ne înhămăm cu toţii intenţionat pentru că nu ne putem abţine. Şi zicem cu plăcere, dă-mi Doamne cât mai mai mulţi gardieni să mă ţină aici o veşnicie şi să uit că am fost vreodată altfel. Nu există mai mare dependenţă decât cea care îţi vinde iubirea pe tavă aşa cum ai proiectat-o încă din pântecul mamei!

Iubim idei, nu oameni. Uităm mereu să înţelegem contextul. Logica este băgăcioasă, raţiunea o scamă care trebuie îndepărtată, iar sfaturile nişte pure invective care vor să ne distrugă. Atât suntem în stare să pricepem. Vai de sufletul nostru terfelit într-o beţie atât de scurtă.

M-am oprit uşurată. Mi-a revenit pofta de escaladare. Încă mă mai ţine coarda 🙂

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , | 11 comentarii

Am nevoie

bianca photo

Necesitatea nu are nici o legătură cu voinţa sau cu ce vrei. Te mănâncă de viu şi nu ştii de ce, pur şi simplu simţi că ai nevoie, fără vreo explicaţie. Pentru că în secunda în care începi să te gândeşti îţi dai seama că de fapt eşti cel mai mare idiot, că nu ai nevoie de fapt de nimic, că poţi trăi şi fără acel om sau lucru, dar sunt momente în care simţi că te asfixiezi dacă nu-l ai.

Şi în plus, faci tot posibilul s-o alimentezi cu tot ce ai la îndemână. Pielea ta urlă prin toţi porii să ai! Ajungi să te războieşti cu tine însuţi şi nu ştii dacă este dependenţă sau un sevraj temporar, şi începi să faci confuzii din ce în ce mai abracadabrante combinate cu speranţe şi vise ţinute în subsolul sufletului.

Şi de la a vrea să fii un om întreg la cap, care acceptă ce îşi doreşte şi conştientizează, poate chiar ajunge să simtă ceva autentic, te transformi într-un animal care vrea să aibă, cu orice scop şi uită să mai vorbească cu ceilalţi.

Nu există comunicare în necesitate. Ai sau n-ai, te dai cu capul de pereţi, te-apucă plânsul, încerci toate jocurile posibile şi ştii că nimic nu merge, până nu primeşti.
Iar dezumflarea totală este abia la sfârşit, când ţi-ai luat porţia şi o vrei din nou şi din nou, la fel de inconştient. Totul este mai mult decât apetisant şi deşi tu te forţezi să gândeşti limpede, îţi este aproape imposibil.

Nu mai poţi nici mânca sau dormi. Gândurile îţi sunt aproape în totalitate acaparate de satisfacerea acelei nevoi.
Poate nu cedezi acum, sau mâine şi amâni cât poţi, dar la prima ocazie ivită, te înfrupţi ca unul care a postit 100 de zile şi simţi că oricâte respiraţii ai fura nu va fi îndeajuns de intens să compenseze golul pe care l-ai suportat până atunci.
Şi te ştergi frumos la gură, tacticos, gata pentru desert.

Eşti epuizat, nu te mai poţi mişca, dar tu încă mai vrei… ticăloasă dorinţă care nu are somn!

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , | 3 comentarii

Ar trebui

bianca trista

De ce trebuie să fac anumite lucruri, să spun anumite vorbe sau să gândesc şi să simt anumite gânduri şi sentimente? De ce? Mă forţează cineva cu un pistol la tâmplă? Mă roagă generaţii întregi de femei şi bărbaţi obişnuiţi cu un anumit stil de a trăi viaţa?

Vreau să ştiu că pot simţi orice fără să dau 100 de explicaţii absolut inutile, pentru că oricum nu le crede nimeni. Şi să nu fiu pusă la zid că ies din normalitate şi că aş fi ciudată.

Nu, nu mă mint singură, măcar de un lucru sunt sigură: senzaţiile de care sunt conştientă şi pe care mi le trezeşti. Ce rămâne pe lângă sunt doar vorbe goale, aruncate din complezenţă sau necesitate, din dorinţa sau proiecţie de vise şi din speranţă.

Avem impresia uneori că dacă stăm şi vorbim mult şi răsucim problema pe toate părţile, cumva vom ajunge la o soluţie definitorie pentru noi şi cu care suntem mulţumiţi, bucurându-ne că am descoperit-o. Şi din acel moment înainte, gata, trebuie s-o aplicăm neapărat şi să continuăm doar prin prisma schimbărilor aduse de ea.

Nu sunt de acord. Nu ştii că acea concluzie funcţionează pentru totdeauna sau că este cea potrivită pentru că nu ai cum să etichetezi ce simţi şi să iei decizii forţând sufletul să se plece în faţa raţiunii. Eu mă pot răzgândi oricând. Termenii problemei nu sunt ficşi. Nu e ca şi cum am vorbi de matematică, logică sau anatomie.

Cum să hotărăşti când obiectul discuţiei nu este palpabil sau neschimbător? Te simţi mai bine pentru că iei totuşi o decizie şi mergi pe altă cale, care chipurile ar trebui să funcţioneze şi te simţi mai liniştit, pentru moment. Cât durează însă până ajungi să te întrebi cu voce tare dacă procedezi bine? Pe de altă parte, nici nu poţi doar să simţi şi să te laşi purtat în consecinţă, mereu şi mereu…
Şi atunci? Aştepţi. Confirmarea soseşte negreşit, mai devreme sau mai târziu…

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , | 5 comentarii

Alegeri

bianca par lung

Cred că divulg prea multe şi una e să spui şi alta e să fii prost. Atât timp cât în orice moment te poţi opri şi să spui gata, eşti încă bine, stai pe picioarele tale.

Nu mă certaţi pentru neimplicare, este opţiunea mea. Poate simt mai mult decât alţii şi mă dau cu capul de pereţi, dar o fac şi fără să mă scandalizez în faţa voastră. Şi nu, nu sunt destul de detaşată să nu simt nimic, mi-e imposibil.

Nici nu mă reneg sau ascund, dar mă cenzurez din obişnuinţă şi asta este, credeţi-mă pe cuvânt, spre binele tuturor.
Văd prea multe şi când mă pornesc nu veţi găsi o cale să mă opriţi: o să vă fac în toate felurile posibile, vă critic până şi felul în care mâncaţi, vă uitaţi sau respiraţi. De ce? Pentru că o faceţi greşit, evident, din punctul meu de vedere, dar cu siguranţă şi al altora, care sunt mai toleranţi, nepăsători sau ignoranţi.

Şi atunci, dacă stau bine să mă gândesc, sunt un fel de bunul samaritean când tac din gură şi un fel de învăţător sever când vorbesc. Tot voi aveţi de câştigat pe termen lung, doar eu mă consum şi aparent degeaba.
Acum am ales să tac din alt motiv, de prea mare intensitate în simţăminte…

Uneori răbdarea şi relaxarea, chiar dacă nu merg mână în mână, le faci să meargă! Altfel îţi bagi picioarele în orice din viaţa asta şi trăieşti ca un nebun (o alegere pe care câţiva curajoşi o îmbrăţişează)

Vreau linişte… doar aşa pot încerca să mă dezvăţ de metehne spurcate cum ar fi să mă agăţ involuntar de oameni… un reflex stupid…
Să fiu eu cea de acum, eu cea dintotdeauna, sau eu cea care ştiu că sunt şi vreau să fiu?

Oricine aş fi, mă enervez din prostii, ăsta este adevărul şi nu mă pot abţine, aşa îmi stă în fire, să complic lucrurile. Ar trebui să apreciez ce am şi cât am. Restul trece… noi rămânem însă nişte înverşunaţi ai vieţii, amanţi ai furiei, extazului şi extremelor

Mă abandonez şi mă curentez cu orice îmi oferi sau mă înarmez până în dinţi şi mă lupt cu mine însămi până când îmi aduc aminte că mintea nu este totul… alegeri alegeri alegeri

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , | 6 comentarii

Dorinţa

bianca

Vreau să mă hrăneşti intravenos cu o porţie zdravănă de tine, nu doar să-mi ajungă până ne revedem, ci să mă sature încât să nu mai vreau nici să respir!

Te-aş putea muşca încontinuu, să te simt mai bine şi să mă încredinţez că eşti viu şi nu pulbere de vise eroice…
Nu aş putea să mă sufoc nicicum, chiar dacă te superi şi vrei să-mi arăţi din nou cât de brutal şi pasional este caracterul tău, rezist cu stoicism tentaţiei de a nu riposta sau de a-ţi confirma apropierea dintre dorinţele noastre.

Vrei să îmi întreci cerinţele, să-mi reinventezi recordurile şi să fabrici în acelaşi timp o nouă chimie, capabilă să mă smulgă din cele mai raţionale gânduri… De fapt să mă lase fără gânduri şi fără minte şi să mă abandoneze în timp ce plutesc în neantul respiraţiei tale.

Îmi răsucesc mereu degetele şi încheieturile în palmele tale să mă las cuprinsă… un joc trupesc nedescoperit încă…
Ah, cum se simte, de parcă ne alergăm pe câmpuri însorite unde nu trăieşte picior de om şi totul este liber!
Întotdeauna mă las prinsă, fără să vreau, pentru că te împing până ajungi în sufletul meu, unde nu există urmă de prefăcătorie şi totul emană căldură.
Şi pe urmă ne înlănţuim doar pentru a continua.

Nu ştiu cine a inventat ziua şi noaptea, timpul sau spaţiul, dar unele lucruri nu se pot simţi decât ieşind din realitate şi cu toate acestea niciodată nu ne sunt suficiente…
Încă puţin… doar o respiraţie…

Publicat în Vorbe | Etichetat , , , , , , , | 3 comentarii