Neprețuită

M-am limitat, din nou, de parcă nu am învăţat nimic ani de zile. Am căzut din nou în aceeaşi capcană, a lipsei pe care o vreau acoperită, o lipsă de afecţiune, de nevoie.

Obiceiuri care se schimbă atât de greu, de fapt speranţe care nu au înţeles nici până în ziua de azi că trebuie să moară! Pentru că unii oameni, indiferent de ceea ce gândim noi despre ei, sunt la fel.

Şi este trist că nu suntem în stare să vedem dincolo de proiecţia noastră. Incapabili să rumegăm adevărul pentru că ceea ce vrem noi este mult mai important decât ceea ce şi-ar dori celălalt.
Brute egoiste, fără drept de apel. Ne confundăm unii cu alţii, ne schimbăm vestmântul şi poziţia într-un mod magistral, când unul deasupra când celălalt, sufocându-ne cu ceea ce nu putem obţine din prea puţină dăruire.

O neconsumare a dorinţelor pentru că nici măcar nu suntem prezenţi, mintea noastră zburdă spre alte tărâmuri şi alţi oameni, unde într-adevăr există împlinire.
Mi-e scârbă de ce ajungem unii dintre noi, roboţi ai vieţii pregătiţi să ne etalăm bruma de cunoştinţe şi fără capacitate de a mai simţi.

Şi nu sunt exagerată când spun cu fruntea sus, dar cu jumătate de gură şi nu pentru că nu vreau să rănesc, dar pentru că eşti atât de buimac, ancorat în viaţa ta, încât nu pricep nimic: nu va mai fi o dată viitoare, când vei vrea să demonstrezi că eşti cine pretinzi. Ai avut destule ocazii.

Măcar atât am reuşit să învăţ, să vorbesc şi să te menajez pentru că ce pot să obţin dacă scot bărbatul din tine şi-l calc în picioare ca pe o cârpă…
Nimic nu e gratis în viaţa asta şi eu tocmai am devenit nepreţuită