Vis neîmplinit

Frica de a nu mai simţi ceva vreodată sau de a nu descoperi cine eşti cu adevărat…
Cum să nu mai văd că mi se împlineşte visul… este terorizant!

Câte dialoguri inutile purtăm noi doi şi câte explicaţii încercăm să căutăm pentru a accepta
Dar ne înţelegem prea bine să nu observăm detaliile, în plus avem ochi care văd dincolo de simţuri, într-un viitor pe care îl citim în piele, în respiraţii şi în gânduri. Aş pune pariuri dacă aş ştii că le câştig… din păcate şi acestea sunt redundante
Ca un destin implacabil care îşi vede de treabă şi noi ne amăgim că poate totuşi… ceva se va schimba

Cum să se termine ceva decât în singurul mod posibil. Aşa. Simplu.
Şi atunci da, mi-e frică că nu o să mai simt… dacă nu am făcut-o nici măcar acum, atunci când?

Măcar am aflat cine sunt, datorită ţie. Se pare că intuiţia mea nu a fost suficientă şi nici toate oglinzile din lumea asta. Dar visul, ce-mi spui despre el? Cu putere înainte nu?

De câtă forţă este nevoie să trec peste tot, mai ales peste frumuseţea neîmplinită pe care doar speranţa o vede?
O să îmi iau ideile şi le voi dezidealiza, fir cu fir, gând cu gând, până când nu mai rămâne nimic din ele, decât o amintire plăcută a unui moment sublim interpretat greşit de către două suflete prea dornice de împlinire

Cât poate dura o aşteptare? Un mănuchi de pumni care se revarsă într-un perete alb, mii de ore nedormite, un milion de lucruri făcute pentru alţii sau o clipire de gene şi un sărut?

Cred că aş lua o îmbrăţişare de-a ta, grea de 10.000 de tone, să mă hrănesc din ea în fiecare nanosecundă câte un gram. Știi că tot nu mi-ar fi suficientă să ajung la clipa de seninătate de după, pentru că acum sunt înainte… şi nimic nu se aşează, doar nervii, pauzele şi resemnările…
Te-aş mai inhala… ca pe o amintire