Neprețuită

M-am limitat, din nou, de parcă nu am învăţat nimic ani de zile. Am căzut din nou în aceeaşi capcană, a lipsei pe care o vreau acoperită, o lipsă de afecţiune, de nevoie.

Obiceiuri care se schimbă atât de greu, de fapt speranţe care nu au înţeles nici până în ziua de azi că trebuie să moară! Pentru că unii oameni, indiferent de ceea ce gândim noi despre ei, sunt la fel.

Şi este trist că nu suntem în stare să vedem dincolo de proiecţia noastră. Incapabili să rumegăm adevărul pentru că ceea ce vrem noi este mult mai important decât ceea ce şi-ar dori celălalt.
Brute egoiste, fără drept de apel. Ne confundăm unii cu alţii, ne schimbăm vestmântul şi poziţia într-un mod magistral, când unul deasupra când celălalt, sufocându-ne cu ceea ce nu putem obţine din prea puţină dăruire.

O neconsumare a dorinţelor pentru că nici măcar nu suntem prezenţi, mintea noastră zburdă spre alte tărâmuri şi alţi oameni, unde într-adevăr există împlinire.
Mi-e scârbă de ce ajungem unii dintre noi, roboţi ai vieţii pregătiţi să ne etalăm bruma de cunoştinţe şi fără capacitate de a mai simţi.

Şi nu sunt exagerată când spun cu fruntea sus, dar cu jumătate de gură şi nu pentru că nu vreau să rănesc, dar pentru că eşti atât de buimac, ancorat în viaţa ta, încât nu pricep nimic: nu va mai fi o dată viitoare, când vei vrea să demonstrezi că eşti cine pretinzi. Ai avut destule ocazii.

Măcar atât am reuşit să învăţ, să vorbesc şi să te menajez pentru că ce pot să obţin dacă scot bărbatul din tine şi-l calc în picioare ca pe o cârpă…
Nimic nu e gratis în viaţa asta şi eu tocmai am devenit nepreţuită

Vis neîmplinit

Frica de a nu mai simţi ceva vreodată sau de a nu descoperi cine eşti cu adevărat…
Cum să nu mai văd că mi se împlineşte visul… este terorizant!

Câte dialoguri inutile purtăm noi doi şi câte explicaţii încercăm să căutăm pentru a accepta
Dar ne înţelegem prea bine să nu observăm detaliile, în plus avem ochi care văd dincolo de simţuri, într-un viitor pe care îl citim în piele, în respiraţii şi în gânduri. Aş pune pariuri dacă aş ştii că le câştig… din păcate şi acestea sunt redundante
Ca un destin implacabil care îşi vede de treabă şi noi ne amăgim că poate totuşi… ceva se va schimba

Cum să se termine ceva decât în singurul mod posibil. Aşa. Simplu.
Şi atunci da, mi-e frică că nu o să mai simt… dacă nu am făcut-o nici măcar acum, atunci când?

Măcar am aflat cine sunt, datorită ţie. Se pare că intuiţia mea nu a fost suficientă şi nici toate oglinzile din lumea asta. Dar visul, ce-mi spui despre el? Cu putere înainte nu?

De câtă forţă este nevoie să trec peste tot, mai ales peste frumuseţea neîmplinită pe care doar speranţa o vede?
O să îmi iau ideile şi le voi dezidealiza, fir cu fir, gând cu gând, până când nu mai rămâne nimic din ele, decât o amintire plăcută a unui moment sublim interpretat greşit de către două suflete prea dornice de împlinire

Cât poate dura o aşteptare? Un mănuchi de pumni care se revarsă într-un perete alb, mii de ore nedormite, un milion de lucruri făcute pentru alţii sau o clipire de gene şi un sărut?

Cred că aş lua o îmbrăţişare de-a ta, grea de 10.000 de tone, să mă hrănesc din ea în fiecare nanosecundă câte un gram. Știi că tot nu mi-ar fi suficientă să ajung la clipa de seninătate de după, pentru că acum sunt înainte… şi nimic nu se aşează, doar nervii, pauzele şi resemnările…
Te-aş mai inhala… ca pe o amintire

Indigestie

Sunt unele lucruri pe care nu le suport în viaţa asta. Şi înghit şi mestec dar nu diger…
Da, sufăr de o indigestie cruntă faţă de multe specii umane, de la ingraţi şi idioţi la neoriginali.
Că vreau să fiu încântată mereu de ceva nou, diferit, special este exact problema mea că mă plictiseşti repede.

Dacă ai ştii cât tânjesc după simplitate. Am căutat-o cu lumânarea şi am avut-o. Dar într-o zi m-am plictisit şi de ea şi am intrat din nou în complicaţii, ca pe urmă să revin tot la ea.
Ca două pasiuni care se perindă veşnic prin faţa mea, nu pot renunţa la nici una dintre ele. Cel puţin nu încă.
Prin urmare viaţa cu mine este în multe feluri, dar niciodată plictisitoare.

Să ştii să vorbeşti este un dar, dar nu ţine pentru totdeauna, la un moment dat poţi deveni agasant.
Să fii spiritual şi căutat, dorit pentru că faci oamenii să se simtă bine, dar tu eşti gol pe dinăuntru, ce folos!
Să fii frumos, deştept, cuceritor, bun! Toate acestea sunt uşoare.
Să fii însă extraordinar într-un mod absolut autentic, astfel încât să încânţi încontinuu doar prin simplul fapt că exişti, acesta este secretul energiei molipsitoare de care ducem lipsă.

Şi poţi fi oricum, atâta timp cât starea ta de bine depăşeşte nivelul normal, eşti un om fericit, care îi va face fericiţi pe mulţi din jur.

Momentan mă tratez cu pastile pentru indigestie. Vă ţin sub control… nu mai încercaţi să mă năuciţi de cap, că doar ne pierdem vremea împreună. Mai degrabă exersăm cum să ne fie bine, suntem mai câştigaţi. Gândiţi!

Sunt salvată

Nu te poţi îndrăgosti de cineva fără să vrei să fii salvat, să te scape de toate amintirile şi experienţele neplăcute, să te facă să crezi din nou în bine, să-ţi ofere toată afecţiunea de care ai nevoie şi ceva în plus, aşa ca dobândă pentru tot timpul ăsta pe care l-ai petrecut singur, aşteptând.

O secundă… ceva nu sună bine. Adică eu m-am înecat intenţionat până acum, am acceptat oameni şi păreri şi idei şi sentimente pe care nu mi le-am dorit? Sunt o sufocată? Nu domnule, că aici e vorba de suferinţe, de ambiţii, de abandon!
Zoe… revino-ţi în fire madam! Tu te salvezi în fiecare secundă de fâstâceală şi clipoceală languroasă.

Ah, dar tremurul acela pe care-l simţi când se uită la tine, să te ţină în braţe, departe de lumea rea, de parcă el ar putea să fie păzitorul tău pe vecie! Ce vis! Ce film! Ce carte!
Şi oare să îndrăznesc să cred că el vrea acelaşi lucru? Să aibă cineva grijă de el? Şi orgoliul, îl pune pe noptieră? Nu există orgoliu în iubire îţi spui, totul va fi minunat acum şi mai încolo nu poate să fie decât şi mai minunat!

Da… o fi primăvară, încă una şi încă una şi eu tot nu mai recunosc vreun fluture care să mă colinde şi pe mine.
Poate i-ai capturat tu pe toţi… un zgârcit fără seamăn!
Aşa că m-am salvat singură, fără acea năucire de cap, fără ameţeala simţurilor şi cu mintea limpede şi sufletul deschis

Dacă trăiesc pentru mine cu siguranţă o să accept tot ce îmi vine în cale într-un mod mult mai seren.
Nu vreau să sădesc neînţelegeri în inimile celor încrezători în toată bazaconiile frumoase pe care le aduce speranţa şi bucuria amorului, sub orice formă vine el, dar… simţiţi şi faceţi pentru că vreţi voi, independent de celălalt. Nu veţi fi scutiţi de suferinţă sau de exaltare. Dar veţi avea mereu un colac de salvare.

Diferenţe

Ce nu există nu se poate fabrica şi nu mă refer aici la pironul pe care îl şlefuiesc ceilalţi din jur înainte să ne ţintuiască de neajunsurile lor, ci la acele asemănări de care tragem să le facem identice doar pentru a ne simţi bine cu noi înşine.

Dincolo de ce nu mai simţi conştient este o mare de săgeţi electrice gata să fie lansate în orice moment. Posibilităţi, improbabilităţi, cine ştie ce sunt cu adevărat până nu le vede?

Oare s-ar schimba ceva dacă am putea să ne folosim al şaselea, al şaptelea şi al optulea simţ?
Eu scormonesc mereu după al nouălea pentru că ăla este radarul perfect care face din realitate o jucărie necesară doar dezvoltării minţii. Dar lumea adevărată este altceva, ceea nu vezi şi poate doar visezi.

Iar cei norocoşi sau fericiţi, care din anumite motive necunoscute au străfulgerări premonitorii, vindecă suflete, depăşesc lumea comună, nu trebuie să fie terorizaţi că intră într-o nebuloasă paralitică în care nu pricep nimic. De ce să-ţi fie frică să cunoşti când primeşti abilitatea să înţelegi şi să faci bine?

Să fii capabil să te opreşti când vrei nu te face o fiinţă automatizată, ci una care este suficient de puternică să evite coliziuni netrebuincioase.

Şi atunci de unde avem groaza de a nu accepta diferenţa între noi, între mine şi tine? Tocmai pe ea trebuie s-o îmbrăţişăm şi să lăsăm deoparte visul de nemurire pentru o împlinire care va fi prea târzie sau poate care nici măcar nu trebuie să aibă loc.
Unind mai multe simţuri poate ajungem la al nouălea şi asta este cea mai mare realizare pe care două persoane o pot obţine de la viaţa reală, ireală, inventată sau imaginată.

Diferenţelor, bine aţi venit! Avem de muncă şi nu o să vă mai confund vreodată cu tânjirile mele de acceptare a ceea ce sunt. Nu am nevoie de o confirmare pentru a exista.