Când mă trezesc

Aglomeraţie… trântită direct între oameni, vrei nu vrei trebuie să deschizi ochii şi să stai în picioare.

Mai eşti? Da, n-am plecat nicăieri deocamdată şi dacă aş face-o, probabil nu m-aş schimba deloc faţă de tine sau faţă de restul lumii.

Te furişezi ca un lichen pe trunchiul meu şi îmi pătrunzi în aşternuturi. Nu contează că patul e îngust şi stai pe o dungă, încapi pentru că avem destul spaţiu în suflet.

Îţi place să te îmbraci în roz pentru că eu am luat negrul şi roşul şi nu ţi-am dat altceva de ales.

E bine pentru nici un motiv. Nu-mi explici decât absolut tot şi te simţi trădat dacă te acuz.
Tu nu ştii să greşeşti? Oh, ba da! Dar stilul tău este apocaliptic. Nu laşi alternative, impui!

Am închis ochii doar pentru că tu nu porţi ochelari şi n-ai limba ascuţită. Dar mai presus de orice, pentru că amândoi vrem să ne înălţăm în toate modurile posibile.

Şi am îndrăznit să ne cucerim şi recucerim în fiecare zi, mai puţin când diferenţa între femeie şi bărbat urla şi nu puteam s-o legăm la gură.
Dar sperăm în fiecare secundă că viaţa este frumoasă pentru că suntem capabili s-o facem aşa.

M-aş tolăni într-un fotoliu din casa visurilor. Şi în timp ce tu citeşti ziarul şi deguşti o cafea bună, visez la un pui de beagle dornic să fie scos la plimbare de nişte stăpâni mult prea îngăduitori cu patrupedele.

Am ajuns la semafor. Trebuie să plec.